În mâini, țin o lacrimă și mă uit la ea
Acum o săptămână am gustat-o, semăna cu aceasta.
Toate îmi sunt bune, însă, mai ieri a nins...
Pe lângă casa mea, a trecut un fel de caleașcă, făcută din diamant alb
I-am pus pe banchetă un coș cu bilete
Să îl aștept,
Încă ninge, este zăpadă pe jos îmi scârțâie plină de mofturi și scârț sub picioarele mele,
Vreau să îmi fie bine, te vreau, vreau, vreau,
Cine ești dumneata?
Cine ești?
Și rochia mea ca de basme era lungă până la pământ, și mai cred că era roz țiclam.
Cu fundițe albe (de mătase) cusute pe partea de jos, unde îmi era pantofiorul.
Pe celălalt, îl pierduse el, omul și-a pierdut nasul lui cârn. Pe afară ningea...
Apoi, m-am dat jos, cu piciorul drept, de unde eram,
Încercam să pășesc drept și elegant,
Așa cum îmi spunea bunica,
Era zăpadă pe jos,
Dacă cerceii albaștri și lungi erau de la ea, din adunarea trecutului.
Mulți copaci mă așteptau și un râuleț, dar puțin mai în depărtare
Se numea Ampoița de gheață albăstruie
Saphora,
Nu sunt zână, sunt, sunt, sunt,
Mă despart de Hansel și Gretel, îi părăsesc de tot pe toți iar tocurile cișmelei s-au rupt
Am ieșit acum din poveste, cișmeauă,
Tu ești apa mea?
Tu ești apa mea?
Pentru că am fost la fântână...
Sub duș se aude cum cântă o lumânare, și este ceară pe jos
Ce tot faci? Eu sunt lumina și lumânarea ta
Și atunci biletele lumii m-au împuns și am sărit cu mâna mea frumoasă până la trenuri...
Multe trenuri au plecat, încă de dimineață, pentru că orașul este cam pustiu, nu îmi spune nimic...
De azi dimineață... Nu ești pe nicăieri...
Cine ești...
Sufletul meu pereche, este iarnă, de ce nu mă strigi...
Și el m-a strigat, cred că Hristos nu m-a lăsat să aud mai nimic și pe nimeni...

Ce de chitare tot își zbat chemările, în singurătate fântânile oarbe și pline cu apă m-au tot strigat.